În România, problema urșilor a devenit o temă sensibilă, iar responsabilitatea pentru gestionarea lor pare să fie dispersată între mai multe instituții și autorități locale. Deși există legi și reguli, modul în care acestea sunt aplicate rămâne adesea neclar și pasiv.
Ministerul Mediului stabilește cadrul legal, în timp ce autoritățile locale gestionează situațiile de urgență, dacă pot. Gestionarii fondurilor cinegetice au obligații, dar se concentrează în principal pe cote de vânătoare, nu pe prevenție sau monitorizare. În aceste condiții, răspunderea pentru conflictele om-urs și pagubele provocate nu este clar definită.
Specialiștii afirmă că gestionarea ursului nu se limitează la intervenții după un atac, ci include educație, prevenție, monitorizare și decizii asumate. În cazul în care sistemul eșuează, responsabilitatea pare să fie transferată de la o instituție la alta, fără o soluție clară pentru cetățeni. În aceste condiții, populația rămâne vulnerabilă, iar sistemul de gestionare a urșilor are nevoie de o reformă pentru a funcționa eficient.